Ne imbatam simturile.

Guess who's back ?
Primavara, bai...

Ador primavara :d bine, nu mai mult decat toamna, cred ca sunt la egalitate totusi. Si e o zi asa frumoasa azi... A trecut un an. Si totusi nimic nu mai e la fel. Chiar nimic. Imi placea sa ma mint singura, sa nu caut raspunsuri, ba chiar sa ma feresc de ele... Si tie iti placea sa te ascunzi, sa te feresti, sa simulezi... Si mie imi placea sa ma minti, sa tac, sa uit, sa trec peste... Tu erai aerian, nepasator... Eu eram superficiala, nepasatoare... Pana cand ? Nu stiu exact. Pana cand nu am mai putut continua asa. Nici unul din noi...

Si uite-ne acum. Cu totul altfel. Diferiti, dar mult mai bine. Pentru ca ne pasa. Pentru ca am incredere, pentru ca tu te straduiesti sa o mentii. Pentru ca atunci ca te sarut, simt cum imi fuge pamantul de sub picioare... Pentru ca ma simt ca si cum ai avea ceva acte de proprietate asupra mea (intr-un sens extrem de bun) si eu la fel asupra ta... Pentru ca vocea ta reuseste sa ma calmeze mereu, chiar daca dureaza sicate o jumatate de ora sa imi revin...

"De la distanta simt al tau parfum fin.."

sand in my shoes.

hmm... am chef.
si incep sa realizez o chestie. pierd ceva. pierd persoane. unele intentionat altele nu.
de fapt, ca sa fiu mai exacta, pierd o persoana pentru ca vreau sa o pierd, in sensul ca ma indepartez constient si detasat de ea (probabil si din cauza ca nu o voi putea pierde niciodata total, pentru ca sunt lucruri importante care ne leaga), dar pierd si o persoana la care tin, si pe care nu as vrea sa o stiu absenta. si stiu ca in mare parte eu sunt de vina aici, eu ma indepartez, eu nu am chef/timp sa ies. si tot eu am impresia ca se schimba... probabil ca e doar o impresie si mama are dreptate, prea am nevoia sa simt ca eu detin controlul, si atunci cand imi scapa ceva din maini, ma retrag... si repet, chiar nu vreau sa se intample asa ceva. dar parca ceva ma retine, ceva ma trage inapoi, ceva nu ma lasa sa continui... si imi pare rau, vreau sa stii ca imi pare rau in cazul in care vezi chestia asta. in momentul de fata chiar nu ma simt capabila sa fac fata unei actiuni de recuperare a unei prietenii care se dizolva... sper sa nu fie prea tarziu, mai tarziu. dar totusi ma bucur cand stiu ca te inconjori de prieteni buni, de oameni de calitate, care tin si ei la randul lor la tine, si care stiu sa ti-o si arate. pentru ca meriti, chiar meriti.

si uite ca am ajuns sa scriu si eu ceva despre tine, chiar daca postarea asta nu a fost conceputa cu acest scop. simteam nevoia sa ma descarc, si nu pot sa ti le spun tie direct, nu ma simt in stare.

cat despre cealalta persoana... decade, mereu, in ultimul timp. si daca incerc sa o ajut, maraie. si la mine maraie foarte putine persoane, dar din pacate ea nu e pe lista. asa ca nu pot sa fac altceva decat sa sper ca o sa-si revina, ca o sa se maturizeze, ca sa nu fie nevoie sa maraim reciproc unul la celalalt, pana cand imi iau eu jucariile si plec acasa.

well, acum cred ca ar fi cazul sa dorm...
so, nani dulce ppl >:D<
c'ya around !

Iubeste mainile si ochii

Si iarta-le dac-au fost clipe

In care n-au stiut sa-ti spuna

In care n-au putut sa-ti dea

Atat cat ar fi vrut

Atat cat poate dorul ti le cerea...

In dragoste, in randuiala.

Dragul meu,

nu e nicio ocazie speciala. si e mai bine asa, pentru ca stii si tu ca ne-am comportat prosteste atunci cand chiar nu trebuia. eu sunt de parere ca nu e nevoie de o zi speciala pentru a zice ce simti, o poti face in fiecare zi, de nenumarate ori, si tot nu intervine plictiseala... cel putin nu in ceea ce ne priveste.

Baiatul meu...

simteam nevoia sa fac chestia asta, in care am sa scriu multe, si totusi nimic relevant, pentru ca lucrurile relevante ne privesc doar pe noi. da, chiar daca le pasa, nu ne pasa noua. cine ne poate intelege ? sincer, chiar am ajuns la concluzia ca nimeni nu ne e alaturi, sau ma rog, nimeni nu poate vedea situatia asa cum o vedem noi. chiar daca incearca sa zambeasca si sa aprobe, indoiala ramane, semnele de intrebare se pitesc, si tac, zambind. un zambet strans, strangulat chiar. dar cum spuneam, noua nu ne pasa. noi stim ca se poate, suntem siguri de asta pentru ca o simtim pe propria piele.

observi ca vorbesc despre "noi", cum ne place ''noua", ce simtim "noi"?
da, asa am ajuns. NOI. [Cand unul din noi plange, celalalt simte gustul sarat.]

si tin sa imi multumesc mie ca am reusit sa trec peste anumite culmi, sa uit si sa nu privesc inapoi... aproape niciodata.

[M.D.U.]

preferam sa primesc o palma.

Foarte intuitiva persoana cea care a spus ca "O vorba doare mai mult decat 10 palme"...

Si pot afirma si sustine si eu asta deoarece am simtit-o recent pe propria-mi piele. Cateva cuvinte spuse impulsiv, "din dragoste", care m-au luat de pe picioare si mi-au intors putin pe dos lumea in care ma aflam in acel moment. Exagerez ? Nu, deloc. Cel putin, asta e parerea mea. Si in final, asta conteaza, doar eu am simtit "pumnul" invizibil care mi-a taiat respiratia. Motivul ? Simplu, neincredere. Justificat ? In niciun caz. Sincer, asteptam pareri de rau spuse si afisate din plin, cu sinceritate. Guess what ? Pauza. Pauza totala. Si ce a ramas acum e doar un sentiment profund de dezamagire si greata, care ma indoiesc ca va trece curand... Dar cui ii pasa, in cele din urma ? Mie... si atat.

Bineinteles, sunt foarte putin obiectiva. Pentru ca doare. Doare ca naiba. Macar bine ca am invatat sa disimulez...

Òglinda.

"Nu intelegi. Tu poate esti suficient de puternic sau curajos sa traiesti fara mine, daca asa e mai bine. Dar eu nu as putea niciodata sa fiu capabila de un asemenea sacrificiu de sine. Eu trebuie sa fiu cu tine. Este singura cale prin care pot trai."

"Daca totul ar pieri si nu ar ramane decat el, eu as continua sa exist; iar daca totul ar ramane si el ar fi nimicit, universul s-ar transforma intr-o uriasa lume straina mie si mi s-ar parea ca nu mai fac parte dintr-insa."

Nu pot trai fara sufletul meu...

Like the wind ...

E foarte ciudat sa te simti implinita. Chiar si pentru scurt timp, pentru ca dintr-o data iti dai totusi seama ca mai ai si lipsuri, si lucruri care nu merg asa cum ar trebui, si care, din pacate, nu depind de tine...

Si totusi... sentimentul acela de implinire nu poate fi inlocuit de absolut nimic. Si nu sunt multe persoane care ti-l pot oferi. Cel putin pentru mine exista una singura. Care ma completeaza si ma face sa ma simt intreaga. Si ma inalta asa de sus... de acolo unde ma duce el nu se mai vad lucrurile negative, tristetea, lasitatea, rautatea, invidia. "Noi doi si-ale tale buze moi..."

Si nu a fost totul perfect, ne-am straduit mult sa ajungem aici si inca mai avem multe de facut. Si e necesar sa privim inainte pozitiv, cu mult optimism, multa incredere... si iubire. E ciudat, toata situatia e ciudata, sentimentele la fel... si noi reusim sa le facem sa para asa de normale, ca si cum ar fi cel mai simplu lucru de pe lume. Si nu e, chiar deloc. E al naibii de complicat. Dar pana si asta aduce un plus de fericire. Pentru ca noi "o facem special" ...

Initial nu realizam ce se intampla. Initial am negat tot. Am incercat sa ma indepartez. De fapt, am incercat sa ma indepartez de mai multe ori, si uneori am plecat, dar nu fara sa ma uit inapoi. Priveam mereu in urma, sa vad ce am lasat, sa incerc sa nu regret, sa reusesc sa trec peste. Si ajungeam sa cred ca totul merge bine, ca totul a trecut, ca nu mai exista sentimente. Pana la un moment dat cand cineva apare subit, din nou, mereu... Si toate chestiile revin. Mai puternic decat la inceput. Dar se pare ca de data asta am chiar nimerit-o. De data asta reusim sa ne simtim impliniti. Sa ne completam... Si da, e mutual.

"Fericire-i atunci cand iubesti."

Cuvintele astea imi musca din piept.

...

Multumesc ca m-ai burdusit cu poezioare si cantecele care sa-mi ajunga pe viata. Multumesc ca mi-ai aratat pentru prima oara un apus de soare. Si ca te-ai plimbat cu mine prin ploaia care siroia.

Multumesc ca m-ai lasat sa aduc acasa pietre si scoici si ramurele uscate. Multumesc ca mi-ai adapostit broscutele. Multumesc pentru trairea emotionala de a fi vie.

Multumesc pentru cuvintele tale : "Straduieste-te. Munceste din greu. Si daca nu reusesti, indreapta-ti atentia catre altceva." M-au scutit mereu de multa suferinta.

Multumesc ca nu mi-ai aruncat niciodata in fata : "Ti-am spus eu..." Ma rog... destul de rar.

Multumesc ca esti intotdeauna acolo. Fara sa te impui. Fara sa ai pretentii. Acolo. Disponibila la orice ora pentru un sfat contra tusei, pentru ortografie, carti bune, pete, Mozart, cadouri pentru prieteni, cum se folosesc bibliotecile, idei pentru cuvinte incrucisate. Si toate celelalte. Cu bagajul facut, gata sa vii daca e nevoie, imediat.

Pentru umarul pe care sa plang. Pentru ca am cui sa ii spun vestea. Cineva cu care sa rad de ce e caraghios. Cineva cu o rezerva inepuizabila de dragoste. Indiferent de ce am facut... Intotdeauna.

Cand eram foarte mica si mi-era frica, obisnuiai sa aprinzi lumina si sa-mi arati toate obiectele familiare din camera mea - pe urma stingeai lumina si stateai cu mine in intuneric pana cand ma convingeam a umbrele sunt aceleasi.

Tata insista sa inchizi usa dupa tine, dar tu lasai intotdeauna o dara de lumina in intuneric - atat cat sa-mi dau seama ca nu era nimeni la panda langa patul meu.

Intr-un fel, nimic nu s-a schimbat. Temerile mele sunt mai mari acum, iar universul meu e mai putin sigur, tu insa ai lasat sa patrunda in el o lumina, ca sa-mi pot evalua problemele la justa lor valoare. Lucruri de care sa ma pot ocupa, nu sa fug...

"... Iubirea e palpitanta. Dar cateodata simti nevoia de o bucatarie linistita, o cana de ceai si de mama."

"Mamele pot sa-ti stearga lacrimile prin telefon."
"Mamele au lipiciul fermecat care lipeste la loc cioburile sparte."

Imi place cand esti agitata si multumita ca am avut succes sau noroc. Si imi place si mai mult cand inca esti convinsa ca sunt minunata, dupa ce am cazut cu fata in jos.

Iti multumesc ca nu ma contrazici in public. Intotdeauna imi spui dupa ce ajungem acasa...

Iti multumesc ca nu vii plansa toata cand am fost lipsita de judecata. Iti multumesc ca tipi la mine si-mi spui ce proasta am fost intr-o varietate de fraze bine ticluite. Si pe urma, lasand furia in urma, ajungem sa decidem ce e de facut.

Iti multumesc ca nu m-ai lasat balta dupa ce m-am purtat oribil; ai fost singura.

Stiu ca daca as aparea la miezul noptii in pragul tau, uda din cap pana in picioare, cu bagajele dupa mine, muta si cu lacrimile siroind, ai spune doar : "Ah, draga mea. Scoate-ti hainele. Imbraca-te cu halatul meu de lana." Sa speram ca nu o sa ajungem niciodata la asa ceva. Dar e bine de stiut...

Si chiar daca ai privit in treacat titlul, si apoi ai lasat-o pe masa, eu iti multumesc...